Betty era de parere c-ar fi trebuit sa port niste pantaloni scurti in carouri, asa ca am purces la a scoate -nu chiar de la naftalina- la lumina hainele de vara. Am gasit si niste pantaloni lungi in carouri, lui Betty i-au placut si mi-a spus ca p-aia ar fi preferat sa-i port. A fost mai greu sa aleg o camasa, acesta fiind un caz clasic de “socoteala de-acasa…”, dar si chestiunea asta si-a gasit rezolvarea intr-o camasa crem cu mansete pentru butoni. N-as fi vrut butoni, si Betty a remarcat ca rezultatul nu este chiar conform cu ce-si imaginase ea; nu arata rau, doar diferit. Mi-am ajutat consoarta sa-si puna rochia, surprinzator a fost mai usor decat am crezut, dupa care care am pornit-o spre Piata Sfatului unde aveam sa o intalnim pe Ema, fotografa evenimentului, si alti cativa prieteni. Multa lume. O singura mireasa: Betty. Cu parul impletit in doua cozi legate cu panglici rosii, farduri de nuante albastre la ochi ca sa se potriveasca la culoare cu pantofii, rochia de mireasa pe care a purtat-o acum un an la nunta noastra si un zambet mare pe fata. Sarbatorim un an de casnicie, an care imi pare ca s-a scurs repede, dar in care am invatat ca dragostea adevarata exista, este reala si este prezenta in relatia noastra, si ca vom fi indragostiti “pana la adanci batraneti”. Ca Fat Frumos si Ileana Cosanzeana, doar ca… altfel.
Am luat-o agale la vale pe “Rep”, in vreme ce Ema si printul Canon clipeau la noi, ne-am oprit la o coada pentru langosi unguresti care au costat cat o masa de pranz la bulgari, dar n-au fost vrednici de semnul egal intre ei si mancare, dupa care am mers in parc, apoi sus la Cetate. Timpul a fost grozav, in ciuda faptului ca se anuntase nu stiu ce culoare cod de avertisment pentru ploaie torentiala, si ne-am simtit bine.
Un fapt pe care Betty l-a observat de la inceput a fost acela ca oamenii nu ne felicitau asa cum s-a intamplat anul trecut. Nimeni nu ne-a urat “casa de piatra”, sau fericire, ori “la multi ani”. Si nu stiu cand am mai vazut atatea fetze contrariate intr-o singura zi; observam cum oamenii ne priveau, apoi isi generau in minte tot felul de scenarii. Se vedea pe fetele lor. Unii mai indrazneti au dat voce gandurilor: nu e mireasa, e carnaval; e doar o costumatie; cel mai des am auzit: s-a furat mireasa. Ba chiar cineva mi-a spus: ai grija sa o duci inapoi.
M-am gandit din nou la cat de tristi suntem ca popor, cat de rigizi in gandire, ce ochelari mari de cal avem, cum nu putem accepta lucruri pe care nu le putem intelege, sau doar pentru ca noi le-am face altfel. Mireasa nu era mireasa doar din cauza ca cel care o insotea nu era imbracat mire. Costum negru si papion/ cravata= casa de piatra; pantaloni in carouri= s-a furat mireasa, carnaval. Caragiale a avut o treaba usoara de facut. Parol.
Putin obositi de-atata umblat si cu bateria consumata in Canon, am gandit ca era timpul sa ascult indemnul unuia dintre cei care au avut ceva de spus: mi-am luat mireasa si am dus-o inapoi. Inapoi acasa, unde m-am dezbracat de pantalonii in carouri si am redevenit mire. Am ajutat-o pe Betty sa-si dezbrace rochia, dupa care ea a fost inca o data mireasa mea…
